Si uite ca s-a intamplat din nou...Au aparut acele sentimente care credeam ca le-am uitat; daca prima data am depasit cu bine o faza din viata mea...acum m-am reintors in carapacea mea, unde nu ma simt confortabil, ma simt dezamagita de propria-mi persoana. Eu cea care incerc sa dau sfaturi celor din jur, zic eu, incerc sa ii ajut sa treaca peste anumite probleme, nu pot sa imi dau mie insami un sfat, care sa ma faca sa zambesc din nou. In sufletul meu este o aglomeratie de sentimente contradictorii, care nu imi dau pace, nu ma lasa sa imi traiesc viata, nu ma lasa sa ma bucur de anumite momente unice. Poate ar trebui sa pun punct anumitor situatii, sa le las in urma, si sa zambesc din tot sufletul meu, insa nu as putea, nu as avea acea vointa, pentru ca simt ca nu mai am putere. De ce oare ma simt asa? Pana acum am facut tot posibilul sa ma tin ocupata, sa plec, sa ma gandesc la alte lucruri, dar odata cu instalarea iernii, odata cu aparitia primilor fulgi de zapada, au reaparut niste sentimente, care credeam eu, naiva fiind, ca au fost sterse de trecerea timpului. Incerc sa zambesc, sa rad, sa ma bucur de viata, dar nu rad cu tot sufletul meu, doar o parte din mine se bucura, iar cealalta sufera, pentru ca...nu pot sa uit, iert mereu, iar cand eu gresesc, nu mi se iarta...ironia sortii. De ce viata e nedreapta cu unii? De ce unii trebuiesc sa sufere mai mult decat altii? Nu e corect, ar trebui sa fim toti egali, dar uite ca nu suntem; asta e viata, si trebuie sa o traim cum stim noi mai bine, dar cand va fi oare ea complet fericita pentru noi toti? Nu ne ramane decat sa asteptam, sau sa actionam, sau pur si simplu sa ne-o facem singuri fericita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu